La vestea cea mare s’au strâns din codri și plaiurile acestui fermecător colț de pământ românesc, sute de mii de oameni porniți călări pe cai împodobiți cu lăicere și năframe, în căruțe gătite ca de nuntă sau pe jos, adunându-se în zăvoiul de pe apa Moldovei, pe-acolo pe unde odinioară Dragoș alergase după zimbrul al cărui cap avea să slujească ca stemă a Moldovei.
Veneau în valuri nesfârșite, zile de-arândul, poposind ca ’n vremi apuse, în luminișuri de codru, aprinzând focuri pe creste, doinind din fluer ori caval și făcând să răsune hăurile de buciumul vestitor a bine.
Pe chipurile lor aspre cu privirea caldă, arcașii în strae albe, cu căciuli și pieptar de blăniță neagră, iar femeile și fetele cu podoabele portului din strămoși, păreau ca răsăriți din alaiurile poveștilor cu împărați.
In freamătul acelei mulțimi, pe care n’o mai putea cuprinde valea din preajma Voronețului, se putea ceti toată nețărmurita dragoste a poporului, pentru Cel ce-i scăpase de lanțurile robiei.
Și după ce rândurile nesfârșite ale arcașilor-străjeri au defilat prin fața Suveranului și a tânărului Vlăstar Regesc Măria Sa Marele Voevod Mihai, după ce-au făcut să defileze convoiul carelor, ce înfățișau tot atâtea rânduiri moștenite de demult, ca: turma cu stâna și ciobanii, plugul cu rodul spicelor, codrul cu Huțulii, bărbați și femei călări pe cai de munte, după ce norodul urcat până și în copaci ca să poată vedea pe Regele lor, și-a mărturisit în nesfârșite urale, dragostea și devotamentul,
