Pagină:Teofil Sidorovici - Carol II - Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie.djvu/27

Această pagină a fost verificată

O vânătoare înseamnă reconfortarea trupească și sufletească cu oboseli de drum pe cărări de picior, cu așteptări prelungite în trâmbe de zăpadă, cu hurducări de căruțe pe jumătate încărcate cu fân, cu masa luată în grabă în luminișuri de codru fără lachei și fără tacâmuri, dar cu voioșia haiducească a lipsei de griji.

La vânătoare, M. Sa Regele invită o serie de personalități, chiar dacă nu toate sunt familiarizate cu acest sport.

E totuși un prilej de cunoaștere reciprocă, de lămurire a unor atitudini, de rezolvarea problemelor la ordinea zilei.

În rariștea, unde în amurg se aprinde focul și unde se pregătesc fripturi vânătorești, Suveranul își descoperă una din cele mai luminoase laturi ale strălucitei Sale personalități. E Omul pe care-L nimbează însușirile rare de bun tovarăș, de stimulator al isprăvilor vânătorești, plin de umor și nesecat tezaur de povești.

Atunci e mai vesel ca oricând și orice glumă Îl amuză. Râde până la lacrimi și spiritele cu care își punctează vorbirea, ating înălțimi nebănuite. E românul plin de duh cum zice poporul.

O altă pasiune a Suveranului o constitue câinii.

Are doi pekinezi favoriți cari aproape tot timpul stau în preajma Augustului Stăpân, umbre credincioase și pline de drăgălășenie.