Renașterii Naționale” — instrumentul politic al dictaturii regale — președintele partidului, Grigorovici, președintele Confederației Muncii, același Flueraș, și secretarul unuia dintre cele mai importante sindicate (al minierilor) au iscălit manifestul înființării lui, alături de elementele burgheze reacționare. In sfârșit, când acelaș președinte al partidului Grigorovici a primit subsecretariatul de stat al Ministerului Muncii sub dictatura lui Carol al II-lea — toate acestea nu constituiau decât urmările logice ale politicei colaboraționiste, practicată cu mulți ani înainte, de către conducerea oficială social-democrată din acei ani.
Sabotarea sistematică a frontului unic muncitoresc în timpul frământărilor politice atât de accentuate din timpul guvernării liberale, a menținut forțele proletariatului român împrăștiate, divizate și, de aceea, slăbite. Numărul infim de voturi pe care partidul social-democrat l-a luat în alegerile din 1937 reflecta, dacă nu complet totuși într’o suficientă măsură, discreditul de care se bucura în masse, nu doar acest partid, ci însăși mișcarea muncitorească.
Nerealizându-se frontul unic muncitoresc, puterea de influențare și de presiune a muncitorimii pentru consecventa aplicare a unei politici largi de front popular a fost mult slăbită. Dezbinarea muncitorimii și menținerea ei în această stare a mărit totodată posibilitățile conducătorilor național-țărăniști să saboteze și mai viguros realizarea unirii tuturor forțelor democratice.
Cu atât mai condamnabilă era o asemenea atitudine, cu cât și în această direcție existau deja precedente, care veneau toate în sprijinul platformei preconizate de Partidul Comunist. Este destul să amintim alegerile parțiale, din cursul anului 1935 dela Hunedoara și Mehedinți sau alegerile comunale din 1937. Primele ca și celelalte au fost prilejuri nimerite pentru gruparea forțelor anti-fasciste. Deși listele de candidați nu cuprindeau pe exponenții tuturor grupărilor anti-fasciste, totuși pe baza unui program comun, ele s’au bucurat de sprijinul
