tindeni, în centrele industriale, au fost create secțiuni ale partidului „Totul pentru țară” — forma legală de atunci a Gărzii. In București, în apropierea marilor întreprinderi, dar mai ales în cartierul ceferist, au început să funcționeze cantine special amenajate pentru muncitori. In presa legionară, chestiunile muncitorești, sau, mai bine zis, demagogia pe care o făceau conducătorii Gărzii în această direcție, ocupau un loc de frunte.
Deși rezultatele nu au corespuns așteptărilor, totuși agitația gardistă și cuzistă în sânul clasei muncitoare și-a produs efectul. Mai ales că anumite împrejurări favorizau această agitație. Ele erau: fracționarea forțelor muncitorimii și politica de colaborare cu partidele și guvernele burgheze a șefilor social-democrați, în special a celor din fruntea Confederației Muncii.
In momentul în care gardismul își încorda forțele și făcea toate încercările să pătrundă în muncitorime, neputința de a se opune un singur front acestor încercări, era fără îndoială un semn de slăbiciune, care nu făcea decât să desarmeze muncitorimea și să ușureze manevrele extremei drepte.
In ce privește politica de colaborare a șefilor social-democrați și sindicali din acea vreme, azi cei mai mulți ieșiți sau izgoniți din rândurile mișcării muncitorești, aceștia au parvenit să compromită propriul lor partid. Cu unele excepții, acești conducători erau, sub toate guvernele, simpli salariați ai Ministerului Muncii. In mișcarea sindicală activitatea lor era permanent îndreptată spre înfrânarea eforturilor combative ale muncitorimii. Nu o singură dată au jucat, deschis, rolul unor simpli și corupți spărgători de grevă. Nesocotind orice regulă de democrație muncitorească înăuntrul sindicatelor, ei stabiliră un adevărat regim polițist, care dubla, de multe ori, pe acel al Siguranței.
Când doi dintre conducătorii mișcării sindicale — Mirescu și Flueraș — au acceptat să figureze în comisia interimară numită de gogo-cuziști, când mai târziu la înființarea „Frontului
