cea mai mare importanță pentru viața politică a țării: formarea guvernului cuzist, lovitura de stat, parodia plebiscitului din 28 Februarie 1938, desființarea partidelor, etc. partidul național-țărănesc, puternicul partid de massă de odinioară, n’a fost în stare să schițeze măcar un gest de opoziție.
Dacă dictatura regală s’a putut înfăptui în România pe ruinile mișcării democratice, iar dacă mai târziu am avut o dictatură legionară, aceasta s’a datorat în cea mai largă măsură gravelor greșeli, rezultate ale reacționarismului, lipsei de înțelegere politică și miopiei celor care, în acele timpuri și împrejurări, se găseau în fruntea partidului național-țărănesc și în primul rând, d-lui Iuliu Maniu.
Aceștia au partea lor de răspundere directă în toate evenimentele care s’au succedat în urmă. Cu atât mai gravă apare această răspundere cu cât nu lipsei unui îndreptar politic s’a datorat atitudinea adoptată. Inițialele pornite din sânul mișcării muncitorești au au lipsit nici de astădată. Aceste inițiative însă n’au găsit decât urechi închise și minți neînțelegătoare, isbindu-se de retrogradismul celor care vorbeau în numele democrației românești.
In toamna anului 1935, la primele semne ale noii ofensive a gardiștilor și cuziștilor, într’un moment de puternică activizare politică a masselor, Comitetul Central al Partidului Comunist a adresat o scrisoare conducerii partidului național-țărănesc, propunându-i încheerea unui front al tuturor adversarilor fascismului din țară. Pe baza unor tratative deja începute cu conducătorii social-democrați, pentru realizarea unui front unic muncitoresc — punct de plecare și bază al unui real front popular — Comitetul Central al Partidului Comunist s’a adresat și acestora din urmă, pentru luarea unor măsuri concrete în acest sens.
Primii pași făcuți pentru unirea forțelor muncitorești dă-
