mocrat a renunțat de bună voe la demascarea și combaterea extremei drepte. In multe județe, campania electorală a fost dusă împreună de cele două mișcări. Aceasta n’a făcut decât să grăbească dezorganizarea partidului. Din punct de vedere politic, strânsele legături stabilite cu mișcarea legionară a împins o însemnată parte din partid spre dreapta. Din materialul propagandistic național-țărănist a dispărut, ca prin farmec, tot ceea ce amintea democratismul verbal de odinioară. In locul „luptei pentru respectul drepturilor cetățenești”, „pentru libertate”, „pentru un sincer regim democratic” au apărut lozinci antisemite și xenofobe. In special, manifestele scoase de organizațiile național-țărăniste din Oltenia aproape că nu se deosebeau de cele ale organizațiilor gardiste sau cuziste.
„Garda de Fier” a parvenit, cu ajutorul „tacticei Maniu”, să pătrundă și în acele medii țărănești, rămase până atunci imune față de propaganda extremei drepte. Curentul antisemito-fascist a câștigat în amploare, pe seama exclusivă a partidelor și grupărilor democratice.
„Garda de Fier” a luat în alegerile din 1937 abea cu 100.000 de voturi mai puțin decât național-țărăniștii, devenind astfel cel de al treilea mare partid în România. Aproape o jumătate de milion de alegători și-au dat voturile pentru candidații legionari. Mai mult de jumătate din aceste voturi, luate dela național-țărăniști, s’au datorat exclusiv înțelegerii încheiate.
Guvernul liberal a ieșit, în adevăr, înfrânt din alegeri. Dar aceasta n’a constituit o izbândă a democrației și nu acesteia i-au fost consolidate pozițiile. Beneficiarul a fost extrema dreaptă și, în special, „Garda de Fier”. Curentul reacționar s’a întărit în țară și drumul spre dictatură a fost astfel deschis. „Tactica Maniu” a însemnat cea mai puternică lovitură dată democrației și un sprijin direct acordat fascismului în România.
După alegeri, desagregarea partidului național-țărănesc s’a accentuat. Iar în momentul în care s’au produs evenimente de
