piale și-a găsit în această alianță o adevărată încoronare. Era ultima verigă dintr’un lanț întreg.
Pactul gardisto-national-țărănesc era, în adevăr, limitat în obiectivele lui. In timp, era prevăzut doar pentru durata campaniei electorale, deși el a continuat, sub o formă sau alta, să-și producă efectele și după sfârșitul ei. In ce privește scopul, se prevedea: apărarea libertății de propagandă și a alegerilor, împiedicarea falsificării lor prin fraudă și teroare. Cele două părți contractante se obligau însă la ceva mai mult, anume, să nu se atace reciproc, în timpul agitației și a campaniei electorale. De aceea pactul încheiat între Maniu și Codreanu, cel de al treilea partener fiind Gh. Brătianu, s’a și numit „pact de neagresiune”.
Rezultatele înțelegerii intervenite între conducerea național-țărănistă și „Gardă” au fost pentru partidul național-țărănesc direct catastrofale. Pactul a servit, în schimb, în întregime interesele politice ale mișcării legionare. Căci acest pact deschidea deodată mișcării legionare cele mai largi posibilități propagandistice, dându-i posibilitatea să se prezinte în alegeri cu girul politic al celui mai mare partid de opoziție, fost de două ori la cârma țării. Tot trecutul de crime și asasinate al lui Codreanu, precum și al întregii mișcări se găsi, deodată, absolvit de orice oprobiu. In special, în sânul țărănimii, prestigiul „Gărzii” cunoscu o rapidă creștere, conducerea legionară folosind, la maximum, situația atât de favorabilă pe care miopia și reacționarismul d-lui Iuliu Maniu i-o creaseră.
In sânul partidului național-țărănesc încheerea pactului cu gardiștii a produs, pe lângă o confuzie generală, creșterea vădită a curentelor reacționare. Mai mult. Chiar o parte însemnată din cadrele active de jos și de mijloc au fost contaminate de frazeologia demagogică legionară: „Căpitanul” începu să fie considerat până și în rândurile partidului național-țărănesc drept un îndreptățit conducător al destinelor țării.
Pactul fiind de „neagresiune”, cel mai mare partid de-
