Mihalache, declara următoarele: „La postul de comanda al acestei țări, partidul național-țărănesc n’a avut o altă deviză decât „România Românilor”. Declarația a fost înregistrată și larg popularizată de întreaga presă, care apărea pe atunci.
Chestia evreiască n’a fost nici ea uitată. In aceeași declarație, fostul președinte al partidului, formula astfel soluționarea ei: „Există o problemă evreească… Este o necesitate ca pe toți evreii intrați în țară dela război încoace să-i revizuim, iar pe cei vechi să-i înlocuim prin români bine pregătiți prin cooperație și etatism”. In același timp, Virgil Madgearu, în calitatea sa de secretar general al partidului, declara și el: „Soluționarea chestiei evreești se impune ca o necesitate națională”.
Aceste declarații principiale au fost urmate de măsuri concrete, în cadrul în care partidul, în opoziție fiind, putea acționa. Mai înainte ca evreilor să li se ia drepturile politice de către dictatura carlistă, conducerea partidului național-țărănesc, probabil în numele „democrației pe grupuri”, le-a luat el propriilor lui partizani. In adevăr, în alegerile parlamentare din 1937 nu a mai fost luat pe listele de candidați ale partidului nici un singur evreu! „Oportunitatea” s’a transformat într’o atitudine principială. După părerea conducătorilor național-țărăniști, evreii pierduseră dreptul cetățenesc de a mai fi aleși…
Dar conducerea partidului național-țărănesc nu s’a oprit aici.
Presa lui a început să supraliciteze demagogia huliganică a extremei drepte. „Protecția muncii românești”, devenise leit motiv în propaganda de zi cu zi. Iar la un moment dat, „Dreptatea” acuză cu strășnicie guvernul gogo-cuzist de inconsecvență… filosemită! Redactorii foii oficiale național-țărăniste voiau probabil, nici mai mult nici mai puțin, docât pogromuri, executate după regulele clasice, naziste.
Cedările și compromisurile ideologice, cursul tot mai reacționar urmat de conducerea partidului, pasivitatea, lipsa de
