Este inutil să lungm analiza acestui program, de altfel rămas literă moartă și îngropat în arhivele partidului, abea puține zile după publicarea lui. Conducătorii partidului, obsedați de regulatele promisiuni pe care oamenii camarilei le făceau că vor fi aduși la putere prin bunăvoința regelui, l-au scos din circulație, depe o zi pe alta, în momentul în care li s’a comunicat că „formula statului țărănesc” este găsită prea radicală…
In orice caz, în campania electorală din 1937 formula „statului țărănesc” n’a mai apărut nici în presă, nici în manifestele sau declarațiile partidului.
In schimb, chiar înaintea acestei campanii, au apărut în literatura național-țărănistă alte parole.
Partidul național-țărănesc, în anii opoziției lui și chiar mai târziu, a respins antisemitismul și șovinismul, apărând egalitatea de drepturi atât pentru evrei, cât și pentru celelalte popoare conlocuitoare. In adevăr, „România Românilor”, într’o țară atunci cu 30% naționalități de altă origină și limbă, „protecția muncii românești”, atunci când lipsa de lucrători calificați constituia aici o problemă centrală a industriei și a posibilităților ei de desvoltare, „numerus clausus” în profesiunile libere, în țara analfabetismului și a boalelor sociale cronice — toate constituiau tot atâtea inepții, atunci ca și mai târziu. Nu trebuia să fii democrat, ci doar să nu fii huligan, pentru ca să respingi asemenea parole, ca valabile pentru România. Apoi toate aceste lozinci formau platforma propagandei desfășurate de extrema dreaptă și erau punctele ei centrale de program.
Antisemitismul constituise, cu mulți ani înainte, permanenta hrană spirituală a celor mai reacționare, întunecate și inconștiente elemente ale micii burghezii și ale intelectualilor semi-docți.
Ce a înțeles să opună conducerea partidului național-țărănesc unei asemenea agitații?
La începutul anului 1938, în ajunul loviturii de stat, Ion
