îi stăteau aproape, conducerea Partidului Comunist și muncitorimea au luat o poziție diametral opusă. Deși atât în campaniile deslănțuite de extrema dreaptă în organizațiile profesionale ale liber profesioniștilor, cât și în timpul luptei pentru distrugerea presei democratice, încercările Partidului Comunist de a realiza o unire a forțelor antifasciste n’au reușit, totuși Partidul Comunist și celelalte organizații muncitorești au pornit pretutindeni să organizeze rezistența și să contra atace. Astfel, în barouri și în celelalte organizații profesionale, depunerea listelor opoziției și propaganda pentru susținerea lor a fost, în cea mai mare parte, opera muncitorimii organizate și a acelor elemente din rândurile partidului național-țărănesc, care împotriva dispozițiilor conducerii, au înțeles totuși importanța luptei care se desfășura în acel moment. Iar în vara anului 1936, tot grupele și organizațiile muncitorești au fost singurele active în combaterea bandelor huliganice. In București și în alte orașe mari, grupe de muncitori au ars demonstrativ presa de dreapta și extrema dreaptă.
Activitatea în această direcție a mers atât de departe, încât în 1937, când la o nouă alegere în Baroul de Ilfov gardiștii și cuziștii se pregăteau să întrebuințeze aceleași mijloace de terorizare pentru a-și asigura izbânda, muncitorimea în frunte cu cea ceferistă, a fost mobilizată și gata să iasă în stradă, pentru ca să apere nu „libertatea” unei alegeri profesionale, dar să împiedice un nou atac și să dezarmeze o nouă ofensivă a extremei drepte. Partidul Comunist și muncitorimea au fost singurii care au înțeles că atunci nu se punea o simplă „chestie profesională”, după cum în vara anului 1936 nu era vorba de „concurența trusturilor jurnalistice”, ci de apărat libertățile cetățenești și de înfrânt dușmanul principal al masselor populare: gardismul și cuzismul.
Cedările pe tărâm ideologic de care s’a făcut vinovată conducerea partidului național-țărănesc nu au fost mai puțin grave.
