toate puterile această campanie. Dar el o făcea nu numai din reacționarism ci și din motive de tarabă. Voia să scape de concurența „ziarelor din Sărindar”.
Lupta pornită împotriva presei democratice — lucrul apărea clar, dela început — era o luptă eminamente politică.
Conducerea partidului național-țărănesc avea însă o altă părere. Pentru ea totul se reducea la un simplu conflict de interese între „două trusturi jurnalistice”. Ca atare, partidul național-țărănesc nu avea nici un interes să intervină; din nou parola dată a fost de… neutralitate.
Având sprijinul deschis al aparatului de stat (de multe ori însăși poliția priveghea la arderea și distrugerea foilor și intervenea în ajutorul huliganilor, când acestora li se răspundea așa cum se cuvenea), presa huliganică a fost biruitoare, iar cea democratică a eșit înfrântă. Cele două organe „Dimineața” și „Adevărul”, ajunse în pragul falimentului, au fost vândute unor interpuși ai partidului liberal, pe care îl combătuse până atunci. Complicitatea guvernului cu extrema dreaptă ieși și de astădată la suprafață. Extrema dreaptă scăpă de cele mai importante organe de presă care-o combăteau, iar un grup de interpuși ai guvernului parveniseră să facă o bună afacere, cumpărând pe un preț de nimic, puternica întreprindere tipografică, pe care se sprijineau cele două ziare. Interesul politic și cel personal erau deci, deopotrivă, satisfăcute.
Democrația însă pierdu, dintr’odată, presa ei de mare tiraj. Golul astfel creat n’a fost împlinit niciodată. In momentul în care extrema dreaptă arunca pe piață zeci de publicații și desfășura o campanie jurnalistică dintre cele mai puternice, lipsa acestei prese era și mai gravă, iar urmările dispariție ei și mai simțite.
Spre deosebire de această atitudine luată de către partidul național-țărănesc și de toate celelalte grupări politice care
