să renunțe la proectata manifestație. Ceea ce aceștia s’au grăbit să accepte.
Promisiunea regelui nu s’a realizat nici în zilele care au urmat, nici mai târziu și niciodată.
Capitularea conducerii național-țărăniste în condiții atât de puțin onorabile, a cauzat partidului și întregei democrații o gravă pierdere de prestigiu și a însemnat, totodată, demobilizarea generală a forțelor care, la un moment dat, se găseau în rândurile lui și alături de el. Lovitura pe care partidul național-țărănesc a primit-o atunci i-a fost fatală. De fapt până în momentul dizolvării lui s’a resimțit de urmările ei.
Dar ziua de 15 Noemvrie nu a fost decât un început.
Trecută în defensivă, opoziția a lăsat câmp deschis extremei drepte. Aceasta a început imediat atacul. O puternică ofensivă a fost desfășurată în toate domeniile vieții publice. Orice prilej de afirmare era bine venit și folosit, din plin.
Primul semnal a fost dat cu ocazia alegerilor conducerii Baroului din Capitală. Gardiștii și cuziștii au ocupat, cu bandele lor, Palatul de Justiție și străzile înconjurătoare. Ei au desfășurat o asemenea teroare încât, împiedicând pe adversarii lor să vină la vot, au asigurat triumful listelor extremei drepte. Guvernul și aparatul de stat au încurajat încercarea celor două grupări de dreapta, în întreprinderea lor. In urma succesului înregistrat la București, mișcarea huliganică a cuprins și celelalte barouri din țară. De aici ea a fost apoi, cu repeziciune, transplantată în toate celelalte organizații ale liber-profesioniștilor: corpul arhitecților, medicilor, inginerilor, contabililor, etc.
Cine nu-și dădea seama că în această campanie chestiunile profesionale erau doar un simplu pretext de agitație pur politică? Că extrema dreaptă își concentrase atacul ei inițial asupra acestor organizații, care prin caracterul lor restrâns, puteau asigura mai ușor o victorie demagogicei agitații antisemite desfășurate? Că într’o țară cu structura României și având înaintea ochilor tabloul pe care îl înfățișa viața ei pu-
