lor îl purtau celor din fruntea țării, care guvernaseră până atunci și care se pregăteau s’o înceapă dela capăt.
Nemulțumirea și agitația generală provocate de ultima guvernare liberală, creaseră însă o atmosferă pe care democrația cu partidele ei ar fi putut-o folosi, și încă din plin, pentru propriile ei scopuri politice. Cu atât mai mult era de așteptat intervenția ei activă, cu cât guvernarea liberală trecută, încurajând deschis extrema dreaptă, pregătea terenul — lucrul apărea clar și hotărît — tuturor aventurilor dictatoriale.
Tocmai în asemenea împrejurări se cerea acestei democrații — recte partidului național-țărănesc — consecvență și fermitate. Guvernul și extrema dreaptă puteau fi combătute cu toți sorții de izbândă. Dar aceasta putea fi făcută numai afirmând un hotărât și activ program democratic. După cum numai plecând dela poziții larg-democratice massele puteau fi mobilizate, iar gardismul și cuzismul dezarmate. Căci ceea ce făcuse posibilă guvernarea liberală și creșterea influenții extremei drepte erau nu insuficiențele unei adevărate democrații populare, ci tocmai abandonările succesive, compromisurile, politica anti-democratică și anti-populară a așa zisei democrații românești. Numai un solemn angajament de a înfăptui un regim democratic, sprijinit pe massele largi muncitorești și țărănești, regim care să reflecteze interesele și să se inspire din nevoile imediate ale masselor, realizând totodată cerințele lor minime, cele mai urgente, numai un asemenea angajament constituia singura cale deschisă înaintea partidului național-țărănesc, care afirma că vorbește în numele democrației.
Acest partid a pășit însă pe o cale tocmai opusă.
Ceea ce a caracterizat atitudinea și activitatea partidului național-țărănesc, în anii premergători dictaturii regale, a fost
