muncitori au fost împușcați, din ordinul guvernelor național-țărăniste. Ca încoronare, în timpul ultimei lor cârmuiri, starea de asediu, cenzura și consiliile de război au fost reintroduse de național-țărăniști, după ce le desființaseră, chiar și atunci parțial, cu patru ani înainte.
O parte din muncitorime care acordase creditul și sprijinul național-țărăniștilor și-a întors curând fața dela ei.
Popularitatea partidului a suferit pierderi, direct catastrofale. Atunci când, numai după doi ani de guvernare, în alegerile din 1931, voturile pe care le-a obținut s’au redus la 14,9% din total, dacă în oarecare măsură acest fapt s’a datorat presiunii și falsificărilor administrative, rezultatul marca totuși just pierderea încrederii populare în național-țărăniști.
Nu vom intra în analiza tuturor cauzelor care au dus la un rezultat atât de negativ, pentru partidul național-țărănesc, a propriilor lui guvernări. Două însă le socotim determinante: în primul rând, între aderența socială a acestui partid în massele muncitorești și țărănești, și între conducerea lui, care reprezenta interese burgheze și capitaliste în lumea orașelor, iar în lunea satelor, interese ale chiaburimii, conflictul era inevitabil să se producă. Partidul național-țărănesc era un partid cu o largă bază de massă, dar conducerea lui reprezenta interesele unei minorități din păturile privilegiate și posedante. In al doilea rând, slăbiciunea economică a tuturor păturilor care compuneau acest partid și care își găseau o destul de fidelă expresie în conducerea lui, a contribuit la lipsa de vigoare și de afirmare a partidului. Elementele burgheze pe care le cuprindea partidul național-țărănesc — căci la ele ne referim în deosebi — jucau în economia țării un rol de a doua mână și nu stăpâneau aici nici unul din realele posturi de comandă.
Schimbarea de care am pomenit mai sus în ce privește
