Până în anul 1928, adică până la formarea celui dintâiu guvern national țărănist, partidul s’a bucurat în timpul celor zece ani de opoziție de o mare popularitate în massele largi țărănești, ca și în cele muncitorești. Când pe listele acestui partid au parvenit să se strângă, în alegerile parlamentare din acel an, 77,76% din totalul voturilor exprimate, aceasta nu a fost o simplă întâmplare. După cum nu era rezultatul unor presiuni administrative sau polițiste. Un puternic curent popular a impus atunci partidul național țărănesc la guvern, împotriva forțelor coalizate ale reacțiunii reprezentată prin partidul liberal și regență.
Ambele guvernări însă ale național țărăniștilor — între 1928-1931 și 1932-1933 — au fost falimentare. Fiind la guvern, partidul își pierduse, dintr’odată, fața politică arătată în timpul opoziției. Realizările lui nu aveau nimic de a face cu promisiunile făcute mai înainte. Intre declarațiile programatice și practica lui guvernamentală începuse să se sape o prăpastie, devenită din ce în ce mai adâncă și mai largă.
O mare parte din țărănime, nemulțumită de felul în care se făcuse reforma agrară și mai ales de cum fusese aplicată pe teren, aștepta a doua expropriere, pe care propagandiștii național-țărăniști nu încetaseră să o popularizeze printre țărani. Declarația făcută de Ion Mihalache în 1920, „avem o atitudine de clasă în fața marei proprietăți”, trebuia să fie acuma urmată de transpunerea acestei atitudini în fapte. Nu numai că această a doua expropriere nu a venit, dar nici măcar strigătoarele abuzuri oficial constatate — malversațiunile și împilările practicate de organele executive, însărcinate cu aplicarea primei reforme, nu au fost revizuite. Marea proprietate nu a avut deci dece să se teamă de această guvernare.
In schimb, sub acest guvern și chiar sub ministeriatul lui Ion Mihalache, a fost declarat alienabil pământul țărănesc, hotărât inalienabil prin reforma din 1864 și prin aceea din
