„cucerit” de burghezia română, în exclusivul ei folos. Toate acestea veneau din partidul național.
Apoi se integra partidului național țărănesc acea parte a burgheziei din Vechiul Regat, puțin numeroasă și economicește slabă, ale cărei interese se găseau în conflict cu marele capital liberal. Alături de ea întâlnim chiar și elemente din marea burghezie, care încercau să se emancipeze de omnipotența liberală. In prima categorie găsim pe reprezentanții industriei mijlocii sau mici, în cea de a doua, o parte din industria nou creată după războiu. Aceste ultime elemente presau, în mod insistent conducerea partidului național țărănesc, în timpul celor două guvernări, să apeleze la capitalul străin căruia urma să i se faciliteze, pe toate căile, pătrunderea în țară. In raport cu restul marei burghezii românești, aceste elemente reprezentau însă numai o minoritate.
In al treilea rând, ca element de bază, apare o parte din intelectualii și liberii profesioniști, din toate provinciile, ca și o parte a micii burghezii, care imediat după 1918 manifestau tendințe progresiste și doreau o democratizare sinceră a vieții publice românești. In cadrul unei concepții de stat burgheze, aceste elemente, mai ales înainte de prima guvernare național țărănistă, este sigur că reprezentau elementul cel mai radical.
Insfârșit, în lumea satelor, partidul național țărănist se sprijinea pe chiaburime, care ținea sub influența ei o parte din țărănimea săracă.
Aceasta era aderența partidului național țărănesc în păturile burgheze, mic burgheze, intelectuale și țărănești. Până la disolvarea partidului de către dictatura regală, modificări esențiale în structura lui, în privința acestor pături, nu s’au produs. Dacă au intervenit anumite schimbări, ele au privit baza de massă a partidului — muncitorimea și țărănimea.
