dominau elementele mic-burgheze — de o reală popularitate. Singura amintire lăsată de acest partid este numele de „tachism”, termen încetățenit în vocabularul politic românesc ca să desemneze o coterie restrânsă de partizani devotați și, mai ales, strâns uniți în jurul șefului, care-i cointeresa nemijlocit la jefuirea banului public. De câteori această grupare a lui Take Ionescu a participat, înainte de războiu, la o combinație guvernamentală — căci singură n’a fost niciodată la cârmă — un lung șir de afaceri și de rapide îmbogățiri ale partizanilor „șefului” era singura și, pentru ei, fructuoasa activitate desfășurată.
Un partid radical, de nuanță progresistă burgheză, (în frunte cu Gh. Panu), a avut înainte de 1900 o tumultuoasă dar scurtă existență.
In sfârșit, muncitorimea era organizată până în 1910 în cercuri socialiste și în sindicate, iar după acea dată își avea în partidul social-democrat reprezentantul ei politic. Dar acest partid, aflat sub conducerea unor elemente intelectuale oportuniste și mic burgheze, crescute la școala Internaționalei a II-a în epoca ei de decădere și descompunere, nu reprezenta decât deformat și în chip diluat spiritul combativ al muncitorimii, care atunci își îngroșa rândurile. Față de cele două evenimente importante care au punctat în ultimul deceniu antebelic viața politică a României: răscoalele țărănești din 1907 și izbucnirea războiului mondial, acești conducători au dovedit totala lor insuficiență. Răscoalele țărănești au fost dezavuate ca o „mișcare inconștientă” sau deplânse, sub iscălitura lui Dobrogeanu Gherea, ca o „pagină tragică” din istoria țării. In 1915, partidul era pe punctul să se spargă întrucât în conducerea lui se formaseră diferite curente pro sau contra unei alianțe cu Germania. Muncitorimea care în 1907 a făcut cauză comună cu țăranii răsculați (la Pașcani și Galați), în ajunul războiului din 1914 a eșit în stradă pentru ca să protesteze împotriva participării României, afirmându-și crezul ei internaționalist. (Manifestațiile din București și Galați).
