astfel alcătuite încât în unele județe, la colegiul întâiu unde votau marii moșieri, erau suficiente șaizeci-șaptezeci de voturi pentru ca să trimită în parlament un deputat, care bine înțeles, era mare proprietar sau avocat. La colegiul al II-lea, unde vota populația orășenească, cu un anumit venit (aici intrau funcționarii publici, proprietarii urbani, meseriașii și negustorii, etc.) numărul votanților, mai ales în unele capitale de județ din Moldova, nu trecea de câteva sute. Cu un număr de 150-170 de voturi la acest „colegiu popular” se alegea un deputat. Țărănimea vota la colegiul al III-lea. De fapt ea nu vota, căci aici dreptul de vot era indirect. Cincizeci de țărani votau un delegat și acesta, la rândul lui, vota la oraș. De fapt țăranii nici nu erau chemați să-și voteze delegatul, acesta fiind desemnat de administrație, pentruca la rândul lui să voteze cu guvernul. In adevăr, colegiul al III-lea, — cu deosebit de rare excepții — scotea permanent unanimități guvernamentale, indiferent dacă erau liberalii sau conservatorii la putere.
Muncitorimea, cum am spus, nu avea drept de vot, ne intrând în categoria celor privilegiați.
Partidele liberal și conservator, „roșii” și „albii” de după 1848, nu aveau o conturare precisă. In cel dintâiu prevala burghezia orașelor, conducerea având-o burghezia industrială și bancară. Dar nu mic era numărul marilor proprietari de pământ și în acest partid, burghez prin program și tendință. Partidul conservator era al marilor proprietari, având în frunte resturile boerimii și aristocrației românești; românești, mai mult sau mai puțin. Latifundiarii și oamenii politici conservatori, din fruntea partidului, erau în imensă majoritate de extracție grecească și fanariotă.
Gruparea ruptă din partidul conservator, denumită „conservator-democrată” pentru ca să marcheze caracterul ei progresist, n’a parvenit să se afirme ca o forță politică reală, deși conducătorii ei se bucurau în cercurile liberilor profesioniști, ale unei părți din mahalalele orașelor — unde pre-
