internă — care au contribuit, într’o largă măsură, să se ajungă la un asemenea rezultat. Nu există desigur o legătură directă între aceste împrejurări și „Garda de Fier” sau „Liga Cuzistă”. Dar ele au creat atmosfera generală, utilizată cu succes de extrema dreaptă românească.
Instaurarea unui regim totalitar în Germania, deci în inima Europei, a dat naștere unui val de reacționarism, care s’a întins cu repeziciune în tot restul continentului. Dacă în unele țări apusene — în special în Franța — forțele democratice muncitorești s’au putut împotrivi fascizării țării, acolo însă unde rezistența a fost mai slabă, urmările directe ale instaurării dictaturii hitleriste nu au întârziat să se arate. Acesta a fost cazul mai cu seamă în țările din estul și sud-estul Europei. Toate grupările reacționare de aici și-au găsit un punct de sprijin — ideologic, politic, iar în urmă și financiar — în dictatura hitleristă. Prestigiul și puterea de atracție a organizațiilor de extrema dreaptă a crescut în fața masselor țărănești înapoiate și chiar a unor pături orășănești. Combativitatea lor deasemenea a sporit. In aceiași măsură în care forțele fasciste se găseau, în toate țările balcanice și în cele vecine, în plină desfășurare, partidele democratice burgheze abandonau aproape de bună voe, pozițiile politice ocupate altădată cu destulă hotărîre. Iar în locul unui spirit combativ, aceste partide cultivau o defensivă în care compromisul ideologic și renegările de principiu se împleteau cu lașitatea de atitudine.
Aceasta este prima împrejurare de care vorbeam mai sus. Cea de a doua privea mai deaproape însăși situația internă din România.
Mișcările de extremă dreaptă s’au desvoltat, în toate țările, în cadrul unei politici guvernamentale reacționare. Nici Germania și Italia nu s’au abătut dela această regulă.
In România, permanentizarea stării de asediu și a cenzurii, legile excepționale, sistematica înăbușire a oricăror manifestări democratice și muncitorești, gâtuirea drepturilor și
