grupe industriale sperau să obțină sprijinul Germaniei pentru modernizarea și echiparea industriei autohtone, mai ales că acest lucru era cerut de ritmul rapid pe care-l luase industrializarea țării. Convențiile financiare încheiate între Statul german și cel român păreau să îndreptățească asemenea așteptări. In urmă, toate aceste presupuneri s’au dovedit fără temeiu.
Din cauza masivelor înarmări și a ocupării industriei germane cu fabricarea de armament și alte materiale necesare războiului plănuit, ea nu putu furniza aproape nimic pentru echiparea industriei autohtone. La un moment dat, singurele obiecte germane exportabile erau termometrele, acordeoanele și, bineînțeles, produsele „Bayer”. S’a ajuns la o situație deadreptul paradoxală! Cum piața românească nu putea consuma cantități atât de mari nici de termometre și nici de aspirină, soldul cu Germania a devenit activ pentru România, iar marile cantități de mărci rezultate din exportul românesc, au rămas blocate în băncile berlineze, în așteptarea cumpărării de mărfuri întrebuințabile. De aici și încercarea făcută sub dictatura regală de a nu rupe legăturile comerciale, și deci nici pe cele politice, cu țările apusului, de ale căror produse industria și întreaga piață românească aveau nevoе.
Totuși, asemenea iluzii au existat. Ele au avut reflexul lor inevitabil în viața politică internă a României.
Incurajarea „Gărzii de Fier” era în aceste împrejurări nu numai o necesitate internă, ci și o amicală atenție față de Berlin. De altfel așa au și considerat forurile conducătoare hitleriste această încurajare.
N’am putea încheia acest capitol, consacrat cauzelor rapidei desvoltări a mișcărilor de extremă dreaptă din România, fără să amintim două împrejurări — una externă și cealaltă
