și mai greu de învins, în momentul în care — așa după cum s’a și întâmplat — un guvern legionar ar fi fost chemat să consfințească cedarea, totală sau parțială, a Transilvaniei către Ungaria hortistă. In fața acestei perspective care nu era — așa cum a dovedit-o dictatul dela Viena din August 1940 — lipsită de realitate, conducerea legionară voia să creeze deja echivalentul necesar cedărilor la vest, prin mărirea și întinderea teritorială a României la răsărit, dincolo de Nistru.
Incă din 1936—37 naționalismul „Gărzii” se arăta, ceea ce s’a dovedit câțiva ani mai târziu, a fi în fapt o simplă formulă, sub care se ascundeau gândul și faptul trădării. „Mesianismul” și „înaltele comandamente istorice” au putut doar masca acest lucru. Și numai până în ziua în care realitățile au constrâns mișcarea legionară să treacă dela vorbe la fapte.
Atitudinea antinațională a gardismului, adoptată față de cele hotărâte în capitala Austriei, își avea deci origina ideologică și politică în platforma expusă de „Căpitan” încă cu mult înainte, adică în cursul anilor care au precedat instaurarea dictaturii regale.
Partidul național-socialist german și fasciile lui Mussolini au fost la începuturile lor mișcări de diversiune politică, fiind la dispoziția forțelor reacționare, militariste și șoviniste din cele două țări. „Garda de Fier” a fost însă ceva mai mult: a început prin a fi și un instrument de diversiune polițienească.
Cu ocazia procesului intentat asasinilor lui I. G. Duca, Vaida Voevod, ministru de interne în guvernul național-țărănesc din 1928—1930, a declarat, în calitate de martor, deci sub jurământ, următoarele:
„Când a apărut mișcarea Arhanghelului Mihail („Garda de Fier” de mai târziu) am căutat să îndrumez acest tineret
