corespundea deci atât concepției cât și scopurilor urmărite de ea. Dar în momentul în care această atitudine se afirma, cu putere, în manifestațiile mișcării, ea era identică sau foarte apropiată cu aceea a Germaniei hitleriste, care începuse tocmai atunci campania anti-komintern și căuta aliați pentru pactul recent încheiat cu Italia și Japonia. Pentru ca să se argumenteze directa subordonare și în această direcție a „Gărzii” față de Berlin, s’a dat propagandei anti-sovietice un caracter de „necesitate” națională, pur românească.
„Destinul” și „mesianismul” încredințate de Dumnezeu neamului românesc, nu însemnau altceva decât pregătirea terenului pentru încolonarea României în frontul războinic anti-sovietic, așa cum îl organiza, pe scară mondială, Hitler și naziștii lui.
„Apărarea crucii”, „culturii”, a „civilizației creștine”, deci necesitatea „unui război sfânt” în răsărit — parole sub care s’a încercat să se facă popular războiul pornit sub aceeași conducere a Germaniei hitleriste în 1941, împotriva Statului sovietic — erau de fapt lozincile luate din materialul propagandistic legionar din anii 1936—1937. „Garda de Fier” a fost precursoarea acelei politici războinice a burgheziei reacționare românești, care și-a găsit, câțiva ani mai târziu, întruchiparea în atacul pornit în dimineața zilei de 22 Iunie 1941 peste Prut. In condiții, în adevăr schimbate față de cele așteptate de conducerea, de pe vremuri, a legiunii. Dar cu un conținut identic.
Aceasta era însă numai una din fețele neo-imperialismului propagat atunci de către conducerea mișcării legionare.
Intențiile lui Hitler și ale lui Mussolini de a satisface cererile Ungariei în privința Transilvaniei erau bine cunoscute. Cel de al doilea idol al extremei drepte românești, Ducele, o formulase chiar deschis într’un răsunător discurs, în care vorbea despre „Marea mutilată”. Pentru demagogia naționalistă a Gărzii, atitudinea adoptată de cei doi patroni externi ai ei, constituia o oarecare greutate. Piedica ar fi devenit
