marei proprietăți — ei adaptau condițiilor autohtone demagogia agrară a lui Darré.
Când în vara anului 1936 „tineri intelectuali” gardiști și cuziști, au ars în piețele publice din București cărțile unor scriitori români, sub cuvânt că sunt „democrați și francmazoni” — au reactualizat auto-daféurile făcute în primăvara anului 1933 de către studenții naziști, în piețele Berlinului.
Când la un moment dat se făcuse cunoscut public că „Frățiile de Cruce” — organizațiile gardiste printre elevii de liceu — sunt puse sub conducerea unor notorii invertiți sexuali — aceasta nu era decât o simplă reeditare balcanică a organizației „Die Hitler-Jugend”, aflată și ea sub conducerea lui Baldur von Schirach et Co.
In sfârșit, când Corneliu Codreanu se intitula „căpitan”, iar în jurul persoanei lui s’a încercat creiarea unei adevărate mistici naționale și sociale, totul n’a fost decât o fidelă transpunere a procedeelor întrebuințate în Germania și Italia.
Socotim inutil să lungim lista. Demascarea acestor împrumuturi nu poate contribui însă prea mult la luminarea problemei, care formează însuși conținutul capitolului de față: cum a devenit fascismul în România o forță?
Mai important este să stabilim contribuția originală a mișcărilor noastre de extremă dreaptă. Pe ce linie și în ce formă s’a manifestat elementul autohton în ideologia și practica politică a acestor mișcări? Inainte de a răspunde la aceste întrebări, o distincție este necesară.
In cele scrise până acum, ca și în restul studiului de față, vorbind de mișcarea fascistă din România, ne referim în special la „Garda de Fier” și mai puțin la „Liga Apărării Creștine”. Dintre cele două formațiuni ale extremei drepte, „Garda de Fier” reprezenta, din punct de vedere ideologic, programatic și structural-organizatoric, tipul partidului fascist. In ce pri-
