logia lor creată ad-hoc. Mișcarea fascistă a putut înregistra succese numai pentrucă toate aceste elemente, de natură mai mult sau mai puțin formală, copiate și imitate, au fost grefate pe stări de fapt pur românești, iar în agitația și propaganda ei, a plecat, totuși, dela realitățile naționale.
Desigur că o imitație — chiar o imitație servilă — a existat. O simplă enumerare a modelelor și còpiilor ajunge.
Atunci când, de pildă, publiciștii gardiști luau atitudini anti-raționaliste și negau valoarea întregei producții spirituale a secolului nostru, bătându-și joc de cultura modernă, pentru că ar fi de origine „iudaică” — imitau învățămintele lui Alfred Rosenberg.
Când unul dintre scriitorii extremei drepte, exponent al unei „întregi generații”, scria: „Gândurile sunt o otravă, un obstacol al oricărei hotărîri și numai fapta născută din instinct are valoare” — nu făcea decât să parafrazeze cuvintele eroului lui Hans Johst.
Când ziariștii din aceiași grupare sau din Liga Cuzistă publicau zilnice îndemnuri la progrom, sub forma celor mai scabroase elucubrații antisemite — nu făceau decât să compileze „Der Stuermer”, lăsându-se inspirați de producția spirituală a lui Julius Streicher.
Când într’o broșură intitulată „Mișcarea Legionară și Muncitorimea” se promitea acesteia din urmă, „suprimarea exploatării omului de către om”, anunțându-se totodată înfăptuirea „dreptății sociale” — nu se făcea altceva decât se traduceau în românește broșurile de propagandă național-socialiste, tipărite înainte de 1933.
Când propagandiștii gardiști au răspândit la țară parola „omul și pogonul”, promițând astfel țăranilor săraci pământul
