pentru a dovedi că s’a încercat — și în parte s’a reușit — ca întregul greu al crizei din 1929—1933 să fie pus în sarcina muncitorimii.
In România, mâna de lucru, chiar calificată, a fost totdeauna ieftină. Cifrele dela care pleacă calculul statistic oficial și de care ne vom servi, n’au reprezentat nici pentru epoca inițială, decât un minim de existență, mai mult decât precar. Cu atât mai evident va fi deci că scăderea salariilor intervenită ulterior punctului culminant al crizei — mijlocul anului 1932 — depășea chiar limita de jos a minimumului de existență.
In anul 1929 până la 1937, indicele general al salariilor muncitorești a scăzut dela 2.760 la 1.705 (salariul de bază a fost considerat cel din 1914=100). Din 1934 până în 1937, viața s’a scumpit cu 27%, impozitele pe salariu au crescut cu 23%, iar salariile cu 6%. Puterea reală de cumpărare a muncitorimii a scăzut în acești patru ani cu 30%.
Nu este nici o mirare că în asemenea condiții am asistat în anii 1935—36 la greve de lungă durată într’o serie întreagă de industrii, dar mai ales în industria textilă, iar mari mișcări și agitații au avut loc printre muncitorii minieri. In 1937 grevele se întind în toată țara impunând, către sfârșitul anului, o ușoară creștere a salariilor, care nici pe departe însă nu satisfăcea nevoile minime ale muncitorimii.
In amintirea publică erau încă vii gravele conflicte din Fevruarie 1933 dela Atelierele Grivița și dela Ploești, care au început cu revendicări de salarii, pentru a căpăta în urmă un pronunțat caracter politic.
Către sfârșitul anului 1937 și începutul anului următor existau în România puternice elemente de criză, care se puteau ușor preface în tot atâtea focare de grave și adânci conflicte sociale. Procesul de radicalizare evidențiat prin semne concrete și ușor sesisabile, a fost canalizat în toată epoca ulterioară anului 1933—34 către „Garda de Fier”. Intărirea aparatului represiv a fost însoțită de încurajarea pe față a tuturor organizațiunilor fasciste din țară. Rețeta, întrebuințată cu
