cinte și am putea spune alese la întâmplare, arată gradul de mizerie al țărănimii în această epocă. Toate cifrele privesc epoca până la 1938.
In anul 1929, Ministerul Sănătății a publicat o interesantă statistică. Din trei milioane de locuințe sătești existente atunci, 2,1 milioane sau circa 70% erau făcute din bârne, lipite cu lut, având pardoseala de pământ și bălegar. Marea majoritate era acoperită cu lemn sau stuf. Aproape 700.000 de locuințe țărănești nu aveau decât o singură încăpere, cu un spațiu de 23 metri cubi și cu ferestrele lipite. Mai mult de jumătate din numărul total al locuințelor nu au closet. Cifre privind anul 1933 înfățișează un alt aspect al mizeriei țărănești. Din numărul total al țăranilor decedați, 77,6% nu s’au bucurat de nici o îngrijire medicală. Pentru copii, până la vârsta de un an, procentul se ridica la 89,7%.
In anul 1938 Institutul Național Zootechnic constata că, din circa trei milioane gospodării țărănești, două milioane n’au nici o vacă, 1,7 milioane nici un porc, iar un sfert de milion de gospodării țărănești nici măcar o găină.
Pelagra continuă să facă ravagii în România. In Vechiul Regat, înainte de războiul din 1916, numărul pelagroșilor era de 45.800. In 1922 numărul lor scade la 14.154, pentru ca în 1936 numărul lor să se ridice vertiginos la 73.656. Boala mizeriei cronice a țărănimii române cunoștea deci o rapidă desvoltare.
Nu vom intra aici în analiza cauzelor care au dus la o asemenea situație. Lipsa de pământ, insuficiențele reformei agrare, menținerea unor rămășițe iobăgiste, ridicatul grad de exploatare directă și indirectă a marei majorități a țărănimii, toate acestea au contribuit în egală măsură la situația precară în care se găsea țărănimea în ajunul loviturii de stat. Toate acestea explică radicalizarea observată la sate și explicabila temere a izbucnirii unor turburări cu caracter agrar.
In orașe și mai ales în centrele industriale, atmosfera nu era mai puțin încărcată. Este destul să cităm câteva cifre
