deau o garanție că dorințele lor vor fi satisfăcute, chiar peste realizările trecutului apropiat.
Prin valorificarea grâului, s’a pus la dispoziția marei proprietăți — principala producătoare de grâu — o sumă de 24 miliarde lei, suportată bineînțeles de contribuabilul român, fie prin impozite, fie prin urcarea prețului pâinii.
Așteptările puse de către mari proprietari în dictatura regală nu au fost înșelate, deși posibilitățile finanțării directe erau aici limitate. In adevăr, afectarea unor prea mari sume din bugetul Statului pentru ajutorarea marii proprietăți nu era posibilă, întrucât prin asemenea măsuri fondurile financiare necesare marii industrii se secătuiau. In al doilea rând, nici aruncarea de noi sarcini asupra consumatorului orășenesc în profitul producătorului de grâu, nu era posibilă peste o anumită limită, întrucât orice scumpire a pâinii afecta salariile muncitorului. Dar aceasta provoca revendicări profesionale, greve, etc. Ceea ce iarăși nu putea conveni marei industrii. In sfârșit, prețul la mașinile și uneltele necesare agriculturii, precum și la toate produsele fabricate, era în mod artificial menținut ridicat, prin monopolul asigurat, în cadrul pieței interne. Și marea proprietate era astfel silită să se aprovizioneze la industria autohtonă, protecția vamală având un caracter prohibitiv, și să contribue astfel la prosperarea ei.
Dictatura regală n’a împins însă vitregia prea departe chiar față de marea proprietate. Câteva luni după instaurarea ei, introducându-se sistemul liberei negocieri pentru 30% din devizele încasate de exportatorii de cereale, le-a deschis acestora o largă posibilitate de speculă asupra leului. In urmă, s’a majorat prima valutară la sumele provenite din export. Marii proprietari nu aveau dece să fie nemulțumiți de efectele loviturii de Stat din Fevruarie 1938.
