nediscutată și nediscutabilă a unui pumn de capitaliști monopoliști în cadrul statului și prin stat, iată ceea ce trebuia să înlocuiască vechiul regim, devenit caduc în noaptea de 10 Fevruarie.
Numai un regim dictatorial era în stare să satisfacă aceste cereri nemărturisite, dar nu mai puțin insistente ale proaspetei industrii grele din România. Și le-a satisfăcut în adevăr, în cea mai largă măsură cu putință. Să reamintim deci câteva crâmpee de fapte.
Politica economică a guvernelor dictatoriale sub Carol al II-lea a asigurat monopolul industriei grele, garantându-i totodată, o rentabilitate maximă.
Taxele vamale au devenit prohibitive pentru tot ceea ce producea această industrie, dar au fost, în schimb reduse la minim sau desființate, atunci când era vorba de importat mașini și materii prime, necesare funcționării ei. Au urmat apoi reduceri masive la tarifele de transport și la impunerile pe construcțiile industriale. Deși importul de materii prime era limitat din cauza greutăților valutare, materiile prime necesare, de pildă industriei metalurgice, erau libere să intre în țară. In anii 1938—1940, 40% din importul României privea numai industria metalurgică.
Industria autohtonă, la rândul ei, a fost silită să se aprovizioneze pentru nevoile ei dela industria grea din țară, în condițiile și la prețurile pe care aceasta le dicta.
Sarcinile fiscale au fost inegal repartizate nu numai între capital și muncă, ceea ce constituia regula generală și sub vechiul regim, ca în orice regim capitalist, dar chiar în sânul clasei capitaliste, a fost protejată industria grea, apăsându-se aceea a bunurilor de consumație.
O sălbatecă politică fiscală, în special pe seama muncitorimii și a țărănimii, a asigurat o creștere a veniturilor Statului, oferind astfel deținătorilor puterii, bogate mijloace financiare. Acestea au luat, în cea mai mare parte, drumul industriei metalurgice și de armament.
