parte din aceste categorii nu puteau să trăiască și să se desvolte decât numai prin stat și cu ajutorul lui.
In vechile forme parlamentaro-constituționale pe care le cunoștea regimul politic în România, acest ajutor nu era nici sigur, nici absolut, așa cum industria grea îl voia. In tendințele ei monopoliste, în încercarea de a-și subordona, în întregime și fără rezerve statul, trebuesc văzute adevăratele cauze pentru care acea parte a burgheziei române legată de industria grea a sprijinit fățiș toate mișcările de extremă dreaptă. Tot din aceleași cauze, în momentul în care s’a pus problema unei lichidări a regimului parlamentaro-constituțional, a inițiat, a mașinat și sprijinit efectiv forțele oculte din jurul regelui Carol al II-lea, care au instaurat dictatura. Căci această dictatură, cu tot numele ei negesc, nu era altceva decât expresia, exponentul politic al vârfurilor burgheziei românești, interesate direct și nemijlocit în industria grea, în industria metalurgică, în cea de armament. Statul devenea, sub dictatură, statul lor. Limitele între interesele publice și cele private se ștergeau, în exclusivul profit al acestora din urmă.
Oricât de viciat era vechiul regim parlamentar din România — și fără îndoială, păcatele lui au fost mari și grele — oricât de formal era liberalismul și constituționalismul lui, totuși atât budgetul, cât și întreaga politică economică și financiară a statului nu puteau fi, în întregime, sustrase controlului public. Desbaterile parlamentare ofereau, în adevăr, de cele mai multe ori, pilda coruperii și descompunerii unui regim. Dar nu este mai puțin adevărat că în măsura în care „aleșii națiunii” trebuiau să cultive bunăvoința alegătorilor — și acesta era cazul la cei aleși în opoziție — ei puneau în discuția parlamentului chestiuni și probleme, care aduceau la cunoștința masselor, actele guvernelor. In sfârșit presa, legată prin mii de fire de interesele de gașcă ale diverselor clici
