fiind caracterul structural și tendințele noului regim, acest fenomen apare natural.
Astfel, din rândurile mișcării muncitorești noul regim a căpătat adeziunea foștilor conducători social democrați, din fruntea fostelor organizații sindicale, adică a conducătorilor de uniuni și ai Confederației Muncii. Intr’un apel apărut în întreaga presă din Capitală, în ziua de 3 Martie 1941, Ion Flueraș, Lazăr Măglașu, Ion Russu, Vâjoreanu, etc., în calitatea lor de „foști conducători ai breslelor de muncitori și funcționari particulari” exprimau „în numele clasei muncitoare” (!!) întreaga lor încredere în noul regim și în persoana conducătorului statului, generalul Antonescu. Ei cercau muncitorimii, prin același manifest, să se grupeze în jurul noilor guvernanți și să sprijine prin munca ei susținută noua ordine de lucruri. „Ordinea” și „liniștea” restabilită de dictatura militară, găseau în cuvintele conducătorilor reformiști, cele mai calde accente de recunoștință!
Dar adeziuni tot atât de caracteristice au venit și dela extrema dreaptă. Chiar din lagărul legionar. Nu ne gândim la acele acte de desolidarizare cu fosta guvernare gardistă venite din partea unor generali, profesori universitari sau a unor elemente asemănătoare acestora. Toți aceștia, în mod necesar, au trebuit să se simtă mai aproape de guvernul dictaturii militare decât de acel al unor aventurieri, transformați peste noapte în conducători și guvernanți. Nu ne gândim nici la acele multe telegrame venite din rândurile unor legionari sau grupe de legionari răslețe, în care noul guvern era felicitat pentru felul cum a reprimat propria lor mișcare. Manifestări de lașitate — individuală sau colectivă — nu se produceau pentru prima oară în cadrul Legiunii.
Incercarea de a găsi calea unei colaborări cu dictatura militară — și la aceasta ne referim — a venit din partea însăși a conducerii legionare, în numele căreia continua să vorbească Horia Sima. In scrisoarea adresată generalului Antonescu, în ziua de 22 Martie 1941, Horia Sima făcea un
