surse de câștig și care, în sfârșit, urma să se facă sub egida — și în mare parte în profitul — tocmai al marei finanțe.
In cartea sa „Burghezia română” Ștefan Zeletin a anticipat această românizare atunci când enunța ca unul dintre idealurile clasei, a cărei apologie o făcea, „naționalizarea capitalului”.[1] Că această naționalizare urma în 1941, alte căi decât cele recomandate de el în 1924, că avea un caracter mai puțin „organic” decât așa cum îl socotea trebuincios unei bune funcționări a întregului aparat economic, lucrul interesează mai puțin. In conjunctura internațională creată prin apariția celui de al III-lea Reich în inima Europei, sub oblăduirea valului de antisemitism răspândit în întreaga lume, folosind și prezența armatelor hitleriste în țară, burghezia română a înțeles că vechile ei „idealuri” puteau fi în sfârșit îndeplinite. Am asistat, astfel, la o nouă ediție a unui „prin noi înșine”, de astădată radical. Cel puțin în ce privește capitalul evreesc.
Dictatura militară a pășit deci sub atare ausipicii în opera ei de românizare a vieții economice. Statul a preluat asupra sa întregul capital imobiliar evreesc. Acesta este numai un provizorat, căci el îl va trece asupra particularilor. Asupra căror particulari? Asupra celor mai buni platnici. In adevăr, după ce o întreagă literatură demagogică s’a născut și a justificat expropierea imobilelor deținute de evrei prin necesitatea ca mica burghezie și intelectualitatea săracă să devină proprietară și să formeze „adevărata” burghezie, soluția definitivă la care s’a oprit guvernul a fost scoaterea la mezat a acestor imobile, ele urmând să fie adjudecate asupra acelora care vor oferi cel mai bun preț. Deci, tot în mâinile burgheziei bogate va ajunge și capitalul imobiliar evreesc. Dacă va mai ajunge…
In privința capitalului mobilar, dictatura prin politica
- ↑ In a doua sa lucrare „Neoliberalismul”, afirmațiile autorului sunt mai tranșante.
252
