era acceptată. Mai ales că numai un asemenea regim putea să garanteze „ordinea” și „liniștea”, numai el putea impune masselor grelele sarcini fiscale și militare, numai el, menținând mai departe aceste masse în opresiune și fără nici o posibilitate legală de a-și apăra interesele, putea să le arunce în spinare nenumăratele jertfe, speculând „timpurile excepționale”.
„Sacrificiile constituționale” și „democratice” făcute de fracțiunea burgheziei care vorbea în numele liberalismului sau al democratismului erau deci compensate din belșug. Ceea ce determina, de altfel, și platonismul timidelor ei protestări verbale…
In al treilea rând era chestiunea românizării vieții economice.
Se știe la ce s’a redus această „operă”. Trecerea întregului capital imobiliar și mobiliar, aflat în mânile evreilor în patrimoniul statului sau al unor autohtoni, de „baștină”, era unul din scopurile principale pe care dictatura militară și le propusese. Dictatura militară? Nu, ci de astădată, elementele de bază ale burgheziei române.
Această burghezie s’a declarat cu totul potrivnică românizării anarhice făcute de legionari. Ea a protestat asupra faptului că beneficiarii exproprierilor forțate și violente erau elemente declasate, aventurieri eșiți din rândurile micii burghezii sau ale Lumpenproletariatului. Apoi această românizare — așa cum am văzut — urma să se facă în afara oricărui amestec al forțelor organizate economice ale burgheziei românești. In special cu excluderea marei finanțe, adică a capitalului bancar.
Cu totul alta era atitudinea teoretică și practică a burgheziei române față de o românizare, din care ca urma să tragă toate profiturile, asigurându-și, în condiții maxime, noi
