singura forță organizată a burgheziei. Acest caracter de a reprezenta burghezia română, de a fi mandatara ei, armata și l-a păstrat și după 23 Ianuarie 1941. In adevăr, noul regim nu se sprijinea pe un partid militarist sau pe o grupare ofițerească. El nu era creația unui curent predominant în sânul corpului ofițeresc. El nu avea o culoare politică precisă. Noul regim nu era, în același timp, nici rezultatul unei conjurații sau al unui pronunciament, pus la cale în rândurile ofițerimii, cu scopul de a asigura exercițiul puterii celor care se găseau în fruntea pregătirilor loviturii de stat. In sfârșit, dictatura militară nu reprezenta nici o fracțiune a burgheziei sau moșierimii, care ar fi avut de înfrânt opoziția declarată sau mascată, a unei alte fracțiuni a aceleiași burghezii sau moșierimi. In sprijinul ei nu militau formațiuni sau organizații proprii, distincte de armata regulată sau de aparatul de stat.
Dictaturii militare care a luat puterea la sfârșitul lunii Ianuarie 1941 în România i se aplică foarte bine cuvintele lui Marx, relative la Cavaignac: „nu o dictatură a săbiei asupra societății burgheze, ci dictatura burgheză prin sabie”. Urmează însă că totalitatea burgheziei era interesată în instaurarea acestei dictaturi? Desigur că trebue să facem anumite distincții între elementul activ al burgheziei, reprezentat de vârfurile ei reacționare, câștigate colaborării cu Hitler și cu Reichul nazist, și restul burgheziei care s’a menținut în rezervă.
Dictatura militară în România, reprezentând vârfurile burgheziei reacționare, a încercat să-și creeze o platformă din apărarea intereselor comune întregii pături stăpânitoare din țară, interese care nu constituiau nici obiect de dispută, nici de concurență între diferitele ei fracțiuni.
Care erau aceste interese și sub ce formă apar ele sub noul regim? In același timp, care erau limitele lor, în afara cărora își pierdeau caracterul — dacă putem spune — general burghez?
