parte, numai o politică a statului, permanent favorabilă intereselor ei, asigura rentabilitatea capitalului plasat. Sumele masive care au luat între 1932 și 1937 drumul industriei metalurgice și de armament precum și capitalul investit în noi întreprinderi sau în mărirea utilajului celor câtorva existente, cercau, în ceea ce privește viitorul, un regim de siguranță și de stabilitate.
Sprijinul statului era deopotrivă de trebuincios industriei metalurgice și în înlăturarea concurenții străine, care în acest sector se făcea deosebit de simțită și constituia o amenințare continuă. Apoi mai era nevoe de aparatul statului și pentru a înlătura adversitățile manifestate în rândurile burgheziei producătoare de bunuri de consumație. Căci aceasta din urmă nu accepta nici cu plăcere, nici fără rezistență prețurile impuse de industria grea prin restricții la import și printr’un regim de monopol. Burghezia liberală înțelegea foarte bine protecția „industriei naționale”, atunci când era vorba de zahăr, hârtie, uleiuri vegetale și alte articole de acest fel, pe care le produceau fabricile ei. Dar nu înțelegeau să plătească în numele acestui „ideal național” un preț dublu la mașinile și uneltele pe care industria metalurgică le producea în țară, când s’ar fi putut aproviziona mult mai eftin în străinătate.
In sfârșit, tot statul era pentru industria grea principalul consumator, principalul ei client. Dacă, de pildă, C.F.R. — care consuma 80% din cărbunele autohton indigen — ar refuza să mai utilizeze cărbunele de pe Valea Jiului, cea mai mare parte a minelor din această regiune ar trebui, în scurt timp, să-și închidă porțile. Pentru industria de armament, pentru industria de vagoane și mașini și pentru un șir întreg de întreprinderi metalurgice, care trăiau numai din comenzile statului, prosperitatea lor era și mai legată de statul-cumpărător. Doar 70% din producția metalurgică în 1937/38 era consumată de stat. Deci toate ramurile industriale făcând
