ar ieși victorioasă, nu este exclusă o a doua ediție a guvernării legionare în România. Dacă… Posibilul apare însă puțin probabil în cazul de față.
Cu trecerea întregii puteri politice asupra armatei, a doua zi după ce guvernarea legionară a fost înlăturată cea de a treia dictatură — dictatura militaro-fascistă — își începu activitatea. In fruntea guvernului a rămas mai departe Antonescu, cu același titlu de conducător al statului. Toate ministerele principale fură încredințate unor generali. Numai anumite ministere: propaganda, justiția și ocrotirile sociale — au rămas mai departe să fie conduse de civili. Intregul aparat administrativ fu încadrat de ofițeri superiori. Astfel fură numiți, în întreaga țară, prefecți militari. Ofițeri superiori preluară și conducerea efectivă a aparatului represiv, în frunte cu Siguranța.
In declarația făcută cu ocazia formării noului guvern, generalul Antonescu îl numi: „un guvern de bază militară”. „Un regim militar” era titulatura pe care i-o dădea ministrul propagandei, într’o comunicare făcută reprezentanților presei străine, la sfârșitul lunii Fevruarie.
Dacă asupra denumirii și a caracterului celei de a treia dictaturi nu există nici un fel de nedumerire, după cum nu poate exista nici vre’o îndoială, ceea ce interesează însă, în primul rând, este să fixăm pe cine reprezenta, de fapt, noul regim, ale cui interese își găseau expresia și satisfacerea în programul și activitatea lui?
Loviturile de stat în care corpul ofițeresc, jucând un rol însemnat s’au terminat cu înscăunarea unui regim dictatorial „cu bază militară”, n’au fost rare, în ultimii ani, mai ales în Balcani. Crizele politice din diferitele țări care și-au găsit o astfel de soluție nu constituiau deci ceva deosebit și nou sau specific stărilor din România. Cel puțin nu în forma
