nu ar fi putut, în asemenea condiții, păși pe un asemenea drum. Dimpotrivă, mișcarea legionară, dacă dela început — prin ceea ce reprezenta ea — era incapabilă să organizeze sau să conducă o revoluție populară, în schimb se dovedea coaptă pentru orice aventură, fie cât de nesăbuită, fie cât de sângeroasă. Conducătorilor mișcării, care dețineau încă Siguranța, Poliția și posturile de comandă în cele mai multe ministere, le-a apărut o asemenea întreprindere — acapararea totală a puterii guvernamentale — o operație fără prea mari riscuri, dar cu surâzătoare perspective, în caz de reușită.
Aventură și nu revoluție, mascaradă și nu revoltă populară, demonstrație puerilă și nu afirmarea unei forțe politice — iată ce a fost în realitate eșirea înarmată legionară, în stradă, în zilele lui Ianuarie 1941.
Nu putem încheea acest capitol fără să subliniem un fapt. Anume, atitudinea celor trimiși la moarte de conducătorii legionari. Inarmați cu revolvere împotriva tancurilor și mitralierelor armatei, baricadați în case sau în localuri publice unde au fost abandonați de conducători și lăsați în voia întâmplării, cei care au încercat cu mâinile goale să ocupe Palatul telefoanelor și alte instituții publice, muncitorii rătăciți alături de Lumpenproletariat, de studenți sau de mici burghezi au dovedit că, jos, în masse, chiar în acele masse care constituiau baza mișcării legionare, există un spirit de luptă și de jertfă, care nu poate fi nici ignorat, nici bagatelizat.
Odată cu înăbușirea revoltei, guvernarea gardistă a fost definitiv lichidată. Odată cu ea a fost lichidată și mișcarea legionară, ca organizație legală, fiind împinsă în clandestinism. Existența și reapariția „Gărzii” pe scena vieții politice românești nu depinde însă de forțele ei proprii, de cadrele pe care le-a salvat sau pe care și le va putea reface, ci de soarta pe care o va avea răsboiul. Dacă Germania hitleristă
