nare era anarhizarea spiritelor și a autorității, prin distrugerea oricărui cadru legal, prin stabilirea unui regim de violență și bun plac, nu doar în viața publică, dar chiar în domeniul vieții personale. Toate acestea însă includeau primejdia dezagregării regimului burghezo-capitalist în România. Desigur că nici pe Hitler și nici pe ceilalți conducători naziști, acest lucru nu-i interesa, decât în măsura în care România, fiind drum de trecere pentru armatele germane, iar într’un viitor apropiat tovarășă de arme în războiul împotriva Uniunii Sovietice, avea nevoe ca ordinea și liniștea internă să domnească aici.
Acestea au fost împrejurările care l-au determinat pe Hitler să sprijine, împotriva Gărzi, pe Antonescu. Naziștii însă și-au luat, în același timp, și toate măsurile de precauțiune, în cazul în care guvernul de generali ar fi arătat anumite tendințe de independență. Dând adăpost întregii conduceri legionare fugite din țară, ajutând chiar această emigrare în massă, Hitler a avut la dispoziție, în permanență, un foarte efectiv mijloc de presiune și șantaj împotriva victorioșilor dela 23 Ianuarie 1941. Servilismul, lipsa de demnitate, umilința desăvârșită arătate atât de Antonescu cât și de acoliții lui față de cel de al III-lea Reich au dovedit, curând, inutilitatea acestor „precauții”. Inutilitatea pentru prezent, dar nu și pentru viitor…
Intre atitudinea adoptată de cătră corpul ofițeresc față de mișcarea legionară și aceea a aparatului birocratic al statului existau o serie de elemente comune.
Deși gardismul pătrunsese mai adânc în mediile funcționărești decât în cele ofițerești, totuși nici aici, cu rare excepții, el nu câștigase aderenți decât numai printre funcționarii inferiori. Luat în întregimea lui, aparatul de stat, așa cum
