în același timp singura forță organizată, capabilă să lupte, cu toate perspectivele de isbândă, împotriva bandelor gardiste înarmate.
A pornit, așa cum s’a susținut, din rândurile ofițerimii superioare inițiativa restrângerii puterii legionare, și eventual a lichidării ei? A pornit ea dela Antonescu și dela cele două-trei elemente negardiste din guvern? Chestiunea nu prezintă nici o importanță. Inițiativa, indiferent de unde venea, reflecta doar stadiul acut în care ajunsese conflictul dintre o parte a burgheziei române și mișcarea legionară. Era, putem spune, manifestarea voinței acestei burghezii să pună capăt guvernării gardiste. Cât privește poziția ocupată de Antonescu, el personal s’a identificat cu mișcarea legionară, pentrucă numai prin mijlocirea ei a putut să-și servească marile lui ambiții. A încercat, în adevăr, să se desolidarizeze de actele propriului său guvern, când s’au produs primele conflicte deschise între burghezie și conducerea legionară (asasinatele din pădurea Snagov și dela Jilava) pentru ca, până la urmă, să ia o atitudine deschis ostilă mișcării, a cărei cămașă verde o îmbrăcase. Acest mers în zig-zag al lui Antonescu își găsește explicație tocmai pentrucă, eșit din mediul ofițeresc superior, el reprezenta atunci burghezia și nu acele pături care își găseau expresia organizată în „Gardă”. Acest lucru nu micșorează cu nimic directa lui răspundere pentru guvernarea legionară, cu tot activul ei de jafuri, crime și banditisme. Aici nu discutăm însă o problemă de răspundere morală, ci încercăm să descifrăm fondul real al evenimentelor din acea vreme.
Dacă inițiativa burgheziei a dus, cel puțin în parte, la rezultatul așteptat, aceasta s’a datorat și faptului că împrejurările externe o favorizau.
Odată cu definitiva instalare a armatelor germane în România și cu trecerea sub efectivul lor control al guvernului și al aparatului de stat, mișcarea legionară nu mai reprezenta atunci, pentru planurile hitleriste o deosebită importanță. Ea
