publicității pedepsele aplicate la 13 grade inferioare — sergenți și caporali, unii dintre ei cu termen redus — pentru insubordonare. Iar printr’o completare ulterioară, cu ocazia unei dezmințiri, se anunță că și trei ofițeri au fost îndepărtați din cadrele armatei. Comunicatul ultim închee cu frază: „Ofițerii din Armata Regală a Statului Național Legionar nu fac politică”. (Dezmințirea apărută în presă în zilele de 12 și 13 Ianuarie 1941).
Dar aceste sancționări nu ar fi putut opri propaganda gardistă să-și producă efectele ei. Dacă împrejurările în care conducerea legionară pășea pe acest drum ar mai fi fost cele din 1937—38, cel mult, ar fi împins-o spre clandestinism. Dar timpurile se schimbaseră, iar starea de spirit a țăranilor și muncitorilor, îmbrăcați în haina militară, era la fel cu a celor din afara cadrelor armatei. Adică, anti-legionară.
Propaganda gardistă nu mai trezi, de astă dată, nici un ecou în armată și lichidarea primelor încercări fu ușoară.
Nu mai puțin a constituit un eșec și încercarea conducerii gardiste de a-și subordona armata, controlând-o de sus. Primii comisari legionari, trimiși la regimente, nu numai că nu au fost lăsați să-și îndeplinească mandatul lor, dar au fost arestați și scoși afară din cazărmi. Scenele petrecute însă cu această ocazie au înăsprit relațiile între legionari și ofițeri, dându-se loc la numeroase incidente. Intr’o scrisoare către Horia Sima, din 16 Octomvrie 1940, generalul Antonescu amintește de „arestarea și maltratarea ofițerilor”, iar într’o conferință cu prefecții, el accentuiază că „ofițerii sunt urmăriți și arestați de Dvs. și de poliția legionară”. („Pe marginea prăpastiei”, vol. I, pag. 149).
Armata a rămas astfel — cu câteva excepții — în afara regimului legionar. Prin puterea pe care o reprezenta, era
