bunurile foste inamice, a pus stăpânire pe un utilaj industrial perfecționat.
Fracțiunea burgheziei române, despre care este vorba, își găsea expresia politică în partidul liberal. Decenii întregi ea a folosit statul parlamentar și constituțional, în promovarea intereselor ei capitaliste. Capitalul monopolist liberal, care în cadrul vechii structuri a statului își asigurase partea leului în economia țării, nu avea nici un interes la schimbarea regimului constituțional. Aceasta explică de ce cadrele conducătoare liberale, în frunte cu familia Brătianu, au luat dela început o atitudine potrivnică atât dictaturii regale, cât și încurajării mișcărilor cu caracter fascist. — Așa numitei „democrații liberale” îi convenea de minune vechiul regim, căci sub egida guvernelor parlamentare a putut și putea să-și facă, în liniște, toate afacerile. In formele constituționale ale pseudo democrației autohtone ea își exercita nestingherit dictatura ei de clasă. De ce ar fi avut nevoe să arunce peste bord formele unui regim și să le schimbe cu un altul? România nu trăia sub presiunea unor răsturnări revoluționare imediate, ca Italia în epoca dintre 1919—1921, nici ca Germania, după criza din 1929. O dictatură cu caracter fascist, indiferent cine ar fi fost titularul ei, nu-i putea întări nici situația politică, nici mări cadrul expansiunii ei economice.
Cu totul altfel se prezenta situația acelei părți din burghezie care era interesată în industria grea și mai cu seamă, în cea metalurgică[1]. Aceasta era o industrie relativ nouă, fără capitaluri acumulate, fără un sprijin bancar puternic, având în același timp un caracter și mai artificial, decât multe alte ramuri de producție industrială dela noi. Apoi ea necesită mari investiții de capitaluri. Pe de o parte, statul apărea ca finanțator al acestei industrii, pe de altă
- ↑ Și în Germania tocmai industria grea și cea carboniferă — ambele falimentare — au sprijinit pe Hitler să ia puterea, în speranța unui sprijin din partea statului. Ceeace s’a și întâmplat. (Konrad Heiden, Adolf Hitler, pg. 337).
