mai reprezentau — cu rare excepții — un capital real și utilizabil, în noile condiții.
Formațiunile para-militare ale vechilor partide — așa numitele „Gărzi țărănești” sau multiplele formațiuni colorate care apăruseră într’o vreme — nu mai existau. De altfel, toate acestea nu reprezentau, în chiar momentul înființării lor, decât un element spectaculos, mai mult decât unul combativ. Ele nu reprezentau o forță reală.
Burghezia avea, totuși, încă o rezervă. Și nu una dintre cele mai de desprețuit. Avea armata. Sau mai bine zis, corpul ofițeresc, în cadrele lui de sus.
In timpul ascensiunii dictaturii regale și chiar în primele luni ale guvernării gardiste, mișcarea legionară parvenise să pătrundă în rândurile ofițerimii. Dar numai între gradele inferioare. Promovarea elementelor tinere ofițerești, îmbunătățirea condițiilor de salarizare, avantagiile speciale care s’au acordat ofițerilor de toate gradele au slăbit efectele agitației legionare printre ofițeri.
Apoi unele din împrejurările care au produs pierderea popularității Gărzii au avut aceleași efecte și în armată. Astfel, condițiile în care mișcarea legionară a venit la guvern, colaborarea cu Germania a doua zi după Viena, aducerea armatelor hitleriste în țară, etc. au mărit și mai mult rezerva ofițerimii față de noii guvernanți. Această rezervă s’a transformat în cursul celor dintâi luni de existență a statului național legionar, în dușmănie deschisă.
La ascuțirea conflictului dintre mișcarea legionară și armată au contribuit mai multe cauze. Unele aveau un caracter special, celelalte se înglobează în cauzele generale.
Pretutindeni unde mișcările de extrema dreaptă și-au creat organizații para-militare — și acest lucru s’a petrecut în toate țările care au adoptat mai târziu un regim totalitar — corpul
