petea nu făceau decât să scoată și mai mult în evidență situația dezastruoasă în care se zbătea cea mai mare parte a țărănimii noastre.
Dacă și în acest domeniu, atât de vast, timpul unor realizări a fost prea scurt, mai ales dată fiind starea de răsboiu care domnea în Europa, conducerea gardistă s’a ferit, chiar și programatic, să-și fixeze un punct de vedere.
Mișcarea legionară nu s’a ocupat, sub nici o formă, de interesele și nevoile țărănimii. Aceasta nu înseamnă că satele au fost abandonate în voia soartei. Asupra lor a fost aruncat un întreg aparat, care s’a grăbit să pună mâna pe conducerea comunelor. Din cine era compus acest aparat? In unele părți — și acestea constituiau o minoritate — din elementele intelectuale ale satelor, popi și învățători, crescuți la școala reacționară și antisemită a cuzismului. De cele mai multe ori dintre elementele provenind din generațiile tinere ale burgheziei satelor, care naufragiaseră la oraș, fie că aici nu și-au terminat studiile, fie că s’au descompus sau și-au făcut un demoralizant stagiu în funcțiile statului. Apoi din vechilii de pe moșiile boerești și din coadele lor de topor din sate, crâșmari, funcționari „cooperatiști”, etc. Este caracteristic însă că aceste elemente nu au parvenit să grupeze în jurul lor nici una din păturile țărănimii propriu zise. Dela început, aceste elemente au rămas izolate pentru ca în urmă să se izbească de o opoziție îndârjită. Când, de pildă, aceste elemente au încercat să acapareze bunurile rurale confiscate dela evrei, împotrivirile din sânul țărănimii însăși au fost deosebit de violente.
Noii conducători ai satelor au încercat să înlocuiască lipsa lor de autoritate asupra țărănimii, printr’un regim de teroare și silnicie. Aceasta explică pentru ce, în multe ținuturi, în momentul lichidării guvernării legionare, cu ocazia înlocuirii primarilor, ajutorilor de primari sau a celorlalți fruntași gardiști li s’a administrat tuturor acestora, din partea țăranilor, o corecție corporală „soră cu moartea”.
