cercarea de a sădi și întări în mijlocul ei autoritatea bisericii și de a o „recreștina”, iar, mai presus de toate, încercarea de a o ține în obediență absolută, atât față de patronat cât și față de statul legionar — toate acestea au contribuit ca politica muncitorească legionară să apară în toată realitatea ei neacționară, surpând repede iluziile, care începuseră să se nască în unele medii muncitorești înapoiate.
Politica antimuncitorească legionară nu era întâmplătoare. Ea corespundea principiilor, în numele cărora Legiunea începuse să guverneze. Lupta împotriva tuturor forțelor democratice, în fruntea cărora se plasa, fără îndoială, mișcarea muncitorească, nu putea fi dusă cu oarecare șanse de succes, decât răpind întregii muncitorimi drepturile și libertățile ei. Numai astfel această muncitorime putea fi condusă și integrată statului totalitar. Partizani ai armoniei sociale, legionarii nu puteau decât să împiedice, prin toate mijloacele, orice organizare sau acțiune, chiar numai economică, menită să întărească conștiința și solidaritatea de clasă a proletariatului. Apoi, in lupta dintre capital și muncă, cu tot conflictul existent între burghezie și „Gardă”, aceasta rămânea mai departe un organ și un instrument al „ordinei” actuale și se străduia, prin toate mijloacele, să dovedească acest lucru.
Conducerea legionară voia, în adevăr, să capteze muncitorimea, dar nu întărind-o în elementele ei de clasă, ci dimpotrivă, anihilându-i toate forțele vii și înglobând-o în propriile ei organizații și propriului ei stat. Păturile conștiente ale proletariatului din România cunoșteau, din experiență, ce se ascunde sub avalanșa de demagogie pro-muncitorească a Legiunii și la ce se puteau aștepta dela predicatorii „armoniei sociale”. Și de aceea proletariatul, în massa lui, nu s’a lăsat târât pe panta pe care voia să-l împingă noianul de hârtie tipărită „pentru muncitori”.
