triple decât valoarea ei reală[1]. Cea de-a doua față rămasă ascunsă marelui public, privea chestiunea: cine făcea posibilă existența și desvoltarea luată de marea industrie?
Afirmarea și menținerea pe piața internă a marii industrii nu depindea de forța și organizarea ei proprie, ci, în primul rând, de stat. Numai întrucât statul urma o anumită politică economică, dirija într’un anumit fel comerțul exterior și impunea o anumită politică fiscală, industria autohtonă putea să trăiască și să se desvolte. Cucerirea pieții interne, prin mijloacele ei proprii și în concurență cu produsele similare străine, ar fi fost dela început o bătălie pierdută, fără o permanentă și puternică protecție vamală, luând în unele direcții un caracter prohibitiv. In această situație se găsea o mare parte din industriile manufacturiere, dar mai ales industria grea. Pentru anumite grupări capitaliste deci, interesate în această din urmă industrie și în unele adiacente ale ei, cum era cea chimică, de armament, etc. subordonarea aparatului de stat propriilor lor interese era o chestiune de viață și de moarte.
Fracțiunea burgheziei românești, care stăpânea încă înainte de războiul din 1916 însemnate industrii din țară, mai ales în domeniul bunurilor de consumație (alimentară, textilă, hârtie, materiale de construcție, etc.), își asigurase o solidă situație pe piața internă, înfruntând chiar și concurența produselor similare străine. Desigur că și aceste industrii, fără excepție, au beneficiat tot timpul de o largă protecție din partea statului și își mențineau pretențiile și mai departe la sprijinul acestui stat, în numele „interesului național”.
Totodată, imediat după război, aceiași fracțiune acaparând
