trebuesc prevenite”. Ceea ce dovedește întinderea pe care o luaseră mișcările greviste.
Inăuntrul întreprinderilor s’a revenit, încetul cu încetul, la vechile relații între salariați și patroni. Comisarii legionari s’au lăsat ușor corupți prin salarii și avantagii suplimentare, devenind docile instrumente ale patronatului — indiferent de origina etnică. „Unii comisari, în loc să țină în loc pe jidani, s’au pus de acord cu ei”, declară generalul Antonescu într’o ședință a consiliului de miniștri. Iar d. Cancicov, ministru al economiei naționale, repetă în aceeași ședință cuvintele textuale ale subsecretarului de stat dela același departament, legionarul Petra: „Ne curățăm dacă mergem înainte cu comisarii. S’au făcut o mulțime de hoții și pătăm regimul”. („Pe marginea prăpastiei” vol. I, pag. 122). Muncitorimea și-a dat astfel seama, nu după multă vreme, de acest lucru și încetase să mai apeleze, în conflictele ivite înăuntrul întreprinderilor, la acești comisari.
Literatura gardistă consacrată muncitorimii era, într’adevăr, bogată. Dar în zecile și sutele de articole publicate, în afara unei frazeologii goale, incapabilă să atragă și să convingă, nu se întâlnea o singură afirmare privind cu adevărat revendicările muncitorești. Organizarea și conducerea unor lupte economice, adoptarea unei atitudini combative în raporturile dintre capital și muncă, erau subiecte cu grijă evitate în presa legionară și trecute subt cea mai adâncă tăcere, în munca practică a cadrelor muncitorești.
Corpul muncitoresc s’a dovedit foarte curând că, în afară de nume, nu avea nimic comun cu interesele muncitorimii. Iar transformarea lui Groza, șeful acestui corp, în comunist „de notorietate” (Pe marginea prăpastiei, vol. I p. 12) era o grosolană mistificare, ca toată încercarea de a amesteca mișcarea comunistă în faptele legionare. Corpul muncitoresc
