muncitorimii. Aici se puteau ceti cele mai demagogice declarații de dragoste pentru lucrători. Dăm o singură „mostră”: „Dacă în zilele de apreciere a aurului s’a ajuns la dominația capitalistului, în această lume nouă de apreciere a muncii se va ajunge la dominația cinstită a muncitorului. Pentru prima dată birue producătorul muncii peste exploatatorul ei. Aceasta este prima mare biruință a dreptății. Pentru această biruință a mobilizat Căpitanul muncitorimea”. (din „Muncitorul legionar” 15 Ianuarie 1941). Pentru a cuprinde organizatoric muncitorimea, un corp special — corpul muncitoresc — a fost creiat și mari sume au fost alocate aparatului conducător și celui propagandistic al acestui corp.
Totuși, încercările făcute de conducerea legionară n’au reușit. Muncitorimea, in elementele ei adevărat proletare, nu s’a lăsat nici înșelată, nici coruptă de propaganda gardistă. La acest eșec au contribuit mai multe cauze.
In măsura în care salariile au fost ridicate, standardul de viață al muncitorimii nu s’a ridicat câtuși de puțin. Inflația începută încă sub dictatura regală, a continuat și a luat proporții și mai mari, odată cu noua guvernare. Vieața a început să se scumpească într’un asemenea tempo, încât situația economică a muncitorimii a fost, curând, mai rea decât înaintea urcării salariilor. Scumpetei i-a urmat îndată lipsa de pe piață a alimentelor de primă necesitate — lipsă care s’a accentuat odată eu aducerea în țară a trupelor germane. Muncitorimea a început, de altfel, să-și manifesteze imediat nemulțumirile. Intr’o comunicare făcută presei (la 23 Septemvrie 1940) din partea „Uniunii lucrătorilor metalurgiști” se arăta via agitație care domnea în fabrici și formele pe care aceste agitații le luau: ieșiri în massă, părăsirea lucrului, greve, etc. In volumul I din „Pe marginea prăpastiei” se pomenește de grevele dela Vulcan, Fichet și din provincie. „Toate acestea — susținea generalul Antonescu într’un consiliu de miniștri — vor începe să se aprindă. Ele
