toarea deținere a unor înalte posturi guvernamentale vremelnic ocupate, cei mai mulți fără să aibă profesiune bine definită și mai niciodată efectiv exercitată, conducătorii legionari care formau echipa ministerială și preluaseră conducerea instituțiilor publice erau considerați ca simpli intruși, niște aventurieri care prin uzurpare puseseră mâna pe putere în stat. Uzurparea nu-i putea consfinți însă ca oameni de stat, ca pe niște conducători politici, cărora burghezia să le poată încredința, de bună voe, soarta și apărarea intereselor ei. Ea era, în adevăr, constrânsă să accepte pe acești conducători. Dar așa cum în 1937—1938 ea refuzase să facă vre-un credit personal lui Codreanu și celor din jurul său, de astădată se putea și mai puțin entuziasma sau încrede în noua garnitură de șefi gardiști.
Acestea au fost motivele principale ale opoziției burgheziei române față de guvernarea legionară. Adversitatea ei n’a întârziat să ia forme concrete. Incapacitatea politică și aventurismul conducerii legionare au precipitat fazele acestui latent conflict, oferind prilejul unei lichidări radicale a puterii politice deținută de Legiune, prin organizarea rebeliunii din Ianuarie 1941.
Care a fost atitudinea celorlalte clase și pături sociale față de regimul gardist?
Mișcarea legionară a încercat să câștige muncitorimea de partea ei. O serie întreagă de măsuri a fost luată în acest scop. Astfel, s’au urcat salariile în întreprinderile în care funcționau comisarii guvernului. Acestea constituiau aproape totalitatea întreprinderilor mari și mijlocii. La început s’a încercat îngrădirea autorități patronatului, muncitorii având legături directe cu acești comisari pentru chestiunile din întreprindere, etc. Atât în presa zilnică cât și în celelalte tipărituri gardiste, coloane întregi erau consacrate
