germanilor autohtoni. Iată ce scria într’unul din rapoartele sale, ministrul de interne, legionarul Petrovicescu: „Sașii urmăresc să înlăture pe români dela orice cumpărare de bunuri care aparțin evreilor… Populația românească este profund indignată de atitudinea sașilor care sprijină (?) pe evrei și nu se împacă deloc cu ideea că ar putea și românii să cumpere prăvălii și imobile dela evrei”. („Pe marginea prăpastiei”, vol. I, pag. 241).
In al patrulea rând, guvernarea legionară constituia, prin banditismele, asasinatele (individuale și în massă) și prin excesele de tot felul, un permanent prilej de turburare a vieții economice interne și, în general, a întregii vieți publice. Un element de nesiguranță generală își făcea tot mai mult loc. Aceste stări de lucruri creară o atmosferă care nu făcea decât să accentueze criza care cuprinsese întregul organism al societății românești.
In sfârșit, burghezia nu putea privi nepăsătoare la masacrarea oamenilor ei politici. Cele „trei zile de sânge” anunțate și promise de Corneliu Codreanu au căpătat un început de realizare în cazematele dela Jilava și în pădurea Snagovului, la 26 și 27 Noemvrie 1940. Exterminarea unui aparat politic pe care clasa conducătoare din România și-l făurise într’un lung șir de ani, reprezentat tocmai de conducerea și de cadrele partidelor politice, nu putea decât să creeze, în mediu burghez, o atmosferă ostilă guvernării legionare și să alimenteze încă mai mult opoziția deja existentă aici.
Cu atât mai mult, cu cât noii conducători veniți din rândurile Legiunii nu puteau inspira burgheziei nici un fel de încredere. Eșiți dintr’un anonimat dubios, având o origine socială care, pentru păturile înstărite capitaliste, nu era cea mai bună recomandație, lipsiți de talent și cultură, fără altă autoritate personală de cât aceea pe care le-o dădea trecă-
