sau ale muncitorului. Dar aceștia nu făceau parte din clasa capitalistă și deci… era o altă chestiune.
Fapt este însă că exproprierea capitalului evreesc n’a constituit niciodată un punct de program al partidelor burgheze, serioase.
In al doilea rând, interesele capitalului evreesc și ale celui românesc erau atât de împletite, de strâns legate unele de celelalte, încât stânjenirea funcționării celui dintâiu, destrămarea și pulverizarea lui anarhică nu puteau decât să cauzeze grave pagube celui de al doilea. E destul să ne gândim la capitalul investit de marile bănci în întreprinderile industriale și comerciale evreești, ca să ne dăm seama ce repercusiuni avea opera de confiscare huliganică preconizată de extrema dreaptă. De aceea exproprierea capitalului imobiliar evreesc, pusă în discuție încă dela începutul guvernării legionare, a întâmpinat opoziție în cercurile conducătoare ale burgheziei românești. Iar când totuși a fost hotărâtă, în Martie 1941, aceasta s’a făcut pentru motive de politică internă.
Dacă în cazul primelor două argumente de mai sus, burghezia română ar fi trecut peste obiecțiunile ridicate sau ar fi găsit o formulă de compromis, o a treia împrejurare, de natură cu totul practică, oferea o gravă împiedicare. In adevăr, cea mai mare parte din fondurile de comerț, din capitalul lichid, din întreprinderile industriale evreești nu treceau nici în stăpânirea băncilor cu „capital național” — recte liberal — nici nu mărea fondurile sau întreprinderile deja existente și care se găseau deja în mâinile românilor „etnici”. Deci, nu burghezia română, ca clasă, era marea profitoare a operațiilor jăcmașe legionare, făptuite sau numai plănuite, pe o scară atât de vastă.
In această operă de românizare, drumul industriei mari și al marei finanțe urma chiar să fie închis. Iată ce scria în
