Adversitatea burgheziei române, față de politica internă legionară a avut și alte cauze. Antisemitismul acestei burghezii nu era un mister. Partidul liberal, reprezentantul ei tipic, practica un antisemitism deschis, cu mulți ani înaintea apariției mișcării legionare. Politica lui de „prin noi înșine” nu urmărea doar înlăturarea capitalului străin, ci, înăuntrul granițelor țării, îngrădirea activității capitalului evreese. Antisemitismul ei avea ca obiect să acapareze o mare parte din acest capital, înlăturându-l din poziția pe care o ocupa pe piața internă.
Antisemitismul, de aceeași natură ca și anti-străinismul burgheziei române, nu lua însă forme violente. După cum nu excludea nici o strânsă colaborare între diversele grupe de capitaliști, pretutindeni unde predomina, nu concurența, ci apărarea intereselor capitalului. Impotriva muncitorimii, a curentelor democratice, pentru consolidarea statului ca instrument militar și represiv, cei mai mulți dintre marii capitaliști evrei făceau, la rândul lor, cauză comună cu cei creștini.
Apoi burghezia română, prin exponenții ei, n’a recomandat niciodată o expropriere forțată a capitalului evreesc. Nu din motive „etice” sau din considerații „umanitare”, ci pentru cauze cu mult mai prozaice și mai realiste.
In primul rând era solidaritatea întregului capital, indiferent de origina etnică a deținătorilor lui, împotriva oricăror atingeri aduse proprietății private. Fundamentul însuși al întregii ordine presupunea doar intangibilitatea acestei proprietăți. Odată principiul pus în discuție, ba mai mult, chiar aruncat peste bord, se lăsa câmp deschis unor viitoare inițiative, după părerea lor, foarte primejdioase… Este adevărat că însuși principiul devenea mult mai maleabil când era vorba de vândut la mezat, pentru datorii la bănci sau pentru împlinirea dărilor, bruma de avere sau lucrurile țăranului sărac
